Copiii stiu sa se joace… afara. Nu au nevoie de spatii inchise, medii artificiale, casti si hamuri, jucarii de plastic, animatori si animatoare. Acestea “ne ajuta” pe noi sa ne controlam fricile dar nu ii sustin pe ei in a intelege lumea.  

Cerinta lor e una simpla:

• Mami lasa-ma sa ma catar in copaci
• Mami lasa-ma sa ma ud, sa ma murdaresc 
• Mami lasa-ma sa experimentez alaturi de tine gheata, poleiul, focul, ploaia etc.
• Mami ajuta-ma sa simt spini si urzici si scai

Toate le vor dezvolta cai neuronale pentru viata de adult… Toate vor deveni oameni si situatii de viata.

 

De cati oameni e nevoie sa dai jos un copil de 2,5 ani dintr-un molid de 12 m?

Catarand un pom ei isi fac un training de leadership. Wait … What??  

Pai sa va spun:

– au un obiectiv real si o motivatie intrinseca sa urce cat mai sus ca sa culeaga fructele coapte de pe crengile cele mai apropiate de soare; alteori am observat ca forta ce ii mana vine din dorinta de a afla “cum se vede totul de sus ?” … Imi place gandul asta, nu il striviti in ei.  Acestia sunt oamenii care vor perspectiva;  motivatia intrinseca e o forta care te trage, vointa e o forta care impinge; prima e cea pe care sa o urmam 

– isi dezvolta un plan, o strategie – “pe ce creanga sa calc si in ce mod sa imi pozitionez mainile”, “cum sa imi coordonez secventialitatea mana-picior astfel incat sa urc mai sus”

– ajung sa inteleaga pe cine se pot baza si pe cine nu cand iau decizia sa mearga mai departe – unele ramuri sunt tinere si prea flexibile – nu sustin, altele sunt vechi si uscate sunt prea rigide si se pot rupe oricand iar altele sunt potrivite si iti servesc perfect ca treapta inspre urmatorul tau nivel

– slalomul intre crengi, reajustarea din mers a strategiei de urcare ii mentine creativi si adaptabili 

– invata ca e important sa se sustina prin propriile puteri dar si ca pot fi sustinuti in egala masura, nu e nevoie sa catere un copac doar din forta bratelor

– si cand au ajuns sus lasati-i sa simta … in liniste
[                                             ]
sa simta zarea si departarea,  sa vada cat de sus e sus-ul si cat de jos e jos-ul; sa aiba sentimentul unei victorii – nu impotriva cuiva ci in colaborare cu cineva – CU EI, sa vada ca poti sa pleci de jos si sa ajungi sus prin consecventa facand pas dupa pas.

Aceste lucruri pe care copiii le învață prin inițiativele proprii în timpul jocului LIBER nu pot fi predate de catre noi adultii.

p.s. Am in casa un catarator de la 2 ani – pe garajul vecinului (cand nu mai stiam daca sa imi verific respiratia sa nu lesin sau sa urc dupa el) si o cataratoare “temperata”, sa zicem, la 9 ani. Am observat echilibrul fiecaruia si modul in care isi coordoneaza miscarile .

De aceea va “imprumut” din modul meu de a gandi:” daca nu ii dau tool-uri si tehnici sa faca ce doreste in prezenta mea … tot va face … dar pe la spate si cu mai multe riscuri. “